Dacă dintr-o dată simți că oriunde te duci, ești înconjurat de femei puternic însărcinate, probabil că nu este imaginația ta. În Statele Unite, există mai multe nașteri în timpul lunilor care se închid vara și sună toamna decât în ​​orice altă perioadă a anului. Sezonul marchează o perioadă interesantă și înfricoșătoare în viața multor viitori părinți. Pregătirile fizice și mentale sunt făcute pentru a găzdui marea intrare a unei vieți umane în familia ta. Și deși acesta este poate unul dintre cele mai așteptate momente din viață, există totuși anumite lucruri despre care nimeni nu pare să vorbească atunci când vine vorba de la ce să te aștepți când te aștepți

În cei 25 de ani ai mei ca cercetător și psiholog clinician, m-am familiarizat cu încercările și necazurile nenumăratelor părinți, care au fost luați în surprindere de provocările și emoțiile neprevăzute care vin odată cu trecerea la calitatea de părinte. Una dintre cele mai rele părți ale călătoriei cu roller coaster-ul de a avea un copil este sentimentul pe care atât de mulți părinți îl au că sunt unici în luptele lor și spre deosebire de toți ceilalți părinți. Prea des, proaspeții părinți se simt singuri în deficiențe și, prin urmare, nedemni de înaltele lor. Recunoscând că anumite lupte sunt, de fapt, împărtășite de majoritatea părinților, ne putem permite să fim mai curioși, mai introspectivi și mai compasivi față de noi înșine, pe măsură ce ne confruntăm cu provocările care vin odată cu educația parentală. Iată patru reacții comune despre care se discută rar, dar care ar trebui să fie așteptate atunci când intră în această nouă fază a vieții:

1. Să-ți spui la revedere de la a fi copil

Alături de schimbările evidente, cum ar fi lipsa de somn și o schimbare completă a priorităților de zi cu zi, există tranziții ale părintelui care sunt mai profunde decât ceea ce se observă la suprafață. A deveni părinte marchează pasul final departe de propria copilărie. A fi mamă sau tată poate provoca partea din noi care încă tânjește să fie hrănită sau îngrijită. Multe femei însărcinate tocmai au petrecut nouă luni lungi simțindu-se „răsfățate”, fiind tratate cu blândețe și atrăgând interesul. Trecerea bruscă de la a ne simți îngrijit la a deveni principalul îngrijitor al unui nou-născut dependent poate fi minunată, dar ne poate stârni și emoțional.

Indiferent de vârsta pe care o avem când decidem să întemeiem o familie, în mintea noastră are loc o separare simbolică de care mulți dintre noi nici măcar nu suntem conștienți. Cu toate acestea, această separare afectează frecvent modul în care ne simțim și se poate manifesta prin tristețe, anxietate, depresie sau un sentiment de pierdere. Poate chiar trezi emoții de care ne este profund rușine, cum ar fi resentimentele sau gelozia față de copilul nostru. Geanta amestecată de emoții pe care le trăim ca noi părinți ne lasă adesea să tăcem în legătură cu orice lucru negativ pe care îl simțim. Acest lucru ne împiedică să realizăm că a avea aceste sentimente NU înseamnă că nu ne iubim copiii sau nu prețuim și apreciem faptul că s-au născut. Cu toate acestea, dacă ne simțim vinovați sau refuzăm să vorbim despre reacțiile noastre negative, pierdem să identificăm de unde vin aceste sentimente și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, astfel încât să putem deveni părinți mai buni.

2. Repere care trezesc emoții

Părintele are capacitatea uimitoare de a trezi sentimente, gânduri și amintiri din copilăria noastră pe care poate le-am îngropat sau le-am uitat de mult. Copiii noștri acționează ca declanșatori constanti ai lucrurilor dureroase pe care le-am trăit în timp ce creșteam. Oricât de perfecți ni s-ar părea părinții și îngrijitorii noștri, fiecare ființă umană este defectuoasă și poartă cu ei propriile neajunsuri. Modul în care am fost răniți în copilărie ne influențează gândurile și ne afectează sentimentele ca adulți. Experiențele dureroase din trecut pot declanșa reacții în noi în prezent fără ca noi să facem măcar legătura. Dacă am avea un părinte care s-a îngrijorat excesiv de fiecare mișcare a noastră, la un anumit nivel, ne vom păstra acel sentiment precaut de panică la fiecare pas pe care îl facem în viața noastră de adult. Acesta este mai ales cazul când devenim părinți.

De exemplu, un bărbat care tocmai devenise tată avea temeri iraționale de a-și lua fiul nou-născut. În loc să-și provoace îngrijorarea, și-a lăsat soția să facă cea mai mare parte a îngrijirii timpurii. Acest lucru l-a dezamăgit atât pe el, cât și pe soția lui, deoarece ambii se așteptau să fie un părinte practic. Când l-am întrebat pe prietenul meu despre propriul lui tată, abia și-a putut aminti de el. Și el lăsase toată educația în seama soției sale și era într-adevăr în imagine doar pentru a oferi disciplină sau sfaturi. Deși tânărul tată a simțit că este complet diferit de propriul său tată în dorința de a avea grijă de fiul său, de îndată ce fiul său s-a născut, aceste gânduri negative i-au inundat mintea spunându-i că nu știe ce face, că nu ar fi niciodată un tată bun și ar trebui să stea departe de copil. Identificând unde aceste gânduri negative, pe care le numesc „voci interioare critice,' a venit de la, bărbatul a putut să se provoace pe el însuși luând măsuri pentru a-și îngriji fiul. A constatat că nu numai că era competent în a face acest lucru, dar că și-a plăcut foarte mult momentele tandre dintre ei.

3. Frica de a deveni mamă sau tată

Deși suntem conștienți de temeri cum ar fi să nu ne trezim când copilul plânge sau să uităm să punem șervețele în punga pentru scutece, există mai multe preocupări psihologice pe care le purtăm cu noi ca noi părinți, care nu ies neapărat la cunoștință, dar care ne influențează pe toți la fel. Una dintre acestea este frica de a deveni ca propriii noștri părinți. Suntem îngroziți când ne trezim să spunem sau să facem exact lucrurile pe care le-am urât pe care ni le-au spus și pe care ni le-au făcut părinții. Adevărul este că modul în care am fost tratați ca copii va influența în mod continuu modul în care ne tratăm propriii copii. Problemele nerezolvate cu care nu ne-am confruntat și cărora nu le-am simțit pe deplin sau le-am înțeles pot influența modul în care acționăm în relațiile noastre, în special cele pe care le formăm cu copiii noștri.

Dacă ai avut un părinte care a muncit mult, ceea ce te-a lăsat să te simți neglijat și ca și cum nu ai fi o prioritate, ai putea avea tendința să te concentrezi asupra carierei tale și să-ți ignori copilul. Dacă ai avut un părinte care s-a îngrijorat excesiv de fiecare mișcare a ta, ai putea avea tendința de a fi supraprotector față de propriul tău copil. Cu toate acestea, teama că ne vom răni copilul în felul în care am fost răniți ne poate copleși atunci când copiii noștri se vor naște. Ne poate face să supracompensăm sau să ne punem la îndoială mai mult decât ar trebui.

O prietenă de-a mea a observat că, după ce primul ei copil a început să meargă, era mereu îngrijorată că copilul va cădea. Chiar dacă ea sau partenerul ei mergeau chiar lângă bebeluș, gata să o apuce la prima clătinare, prietena mea pur și simplu nu și-a putut scutura frica. Drept urmare, deseori ridica copilul în loc să o lase să meargă. Acest lucru a frustrat atât partenerul ei, cât și copilul. Într-un moment de suferință, prietenul meu mi-a mărturisit: „Doar că mama nu i-a acordat niciodată atenție surorii mele când învața să meargă. Probabil că a căzut și s-a lovit la cap ca în fiecare după-amiază. Acest moment „aha” pentru prietena mea a ajutat-o ​​să-și înțeleagă frica. De asemenea, a ajutat-o ​​să nu mai reacționeze la stilul mamei sale încercând să compenseze neatenția ei. Astfel de exemple ilustrează faptul că, deși este important să luăm decizii conștiente despre cum vrem să fim în relație cu copiii noștri, fricile cu care ne chinuim ne pot lăsa să acționăm în moduri pe care nu le respectăm.

4. Proiectează-te asupra copiilor tăi

Când reacțiile noastre față de copiii noștri fie imită, fie compensează felul în care am fost tratați ca copii, riscăm să nu trăim momentul actual și să nu reacționăm corespunzător la circumstanțele prezente. Copiii noștri nu suntem noi, iar povestea lor nu este a noastră. Presiunea asupra lor pentru a reuși în domenii în care nu am reușit sau presupunerea că vor face aceleași greșeli pe care le-am făcut noi le poate face copiilor noștri un deserviciu și îi poate deforma. Mulți dintre noi au cunoscut părinți care au făcut atât de multe reguli și au stabilit standarde atât de înalte încât, în cele din urmă, și-au condus copiii în direcția opusă a ceea ce și-au dorit ei sau părinții lor pentru ei, fie că este vorba despre o educație solidă, un talent alimentat sau un stil de viata sanatos.

Deși poate părea puțin probabil, putem începe să proiectăm aceste lucruri asupra copiilor noștri când sunt încă foarte mici. Am întâlnit odată o mamă care era sigură că copilul ei de 6 luni va plânge noaptea „doar ca să o deranjeze”. Această percepție a fost în mod clar o vedere inexactă a situației și mai degrabă o proiecție directă a modului împovărător în care propria ei mamă o privea ca pe o copilă.
Cunoscându-ne pe noi înșine și cum a influențat trecutul nostru cine suntem, ne putem diferenția de experiențele negative care ne influențează astăzi. Făcând acest lucru, influențăm copiii noștri să fie ei înșiși în loc de cine am avut nevoie să fie ei pentru propriile noastre scopuri.

5. Un simț mai pronunțat al vârstei și al timpului

A avea un copil poate fi simbolul cel mai concret al maturității. Sentimentul că suntem mai în vârstă, că termenul „familia mea” nu mai înseamnă părinții noștri și noi, ci noi și copiii noștri, este o modificare puternică a experienței. A deveni „mamă” sau „tată” ne cântărește cu o responsabilitate matură. Deși este posibil să nu asociem intuitiv o experiență de viață și naștere nouă cu vârsta și mortalitatea, această conexiune se face adesea la nivel inconștient. A avea un copil ne obligă să recunoaștem trecerea timpului și să ne confruntăm cu faptul că îmbătrânim.

În plus, oferirea de viață unui copil ne afectează cu cunoștințele că viața pe care i-am dat-o este temporară, că și ei vor crește și se vor confrunta cu propria lor mortalitate, așa cum a trebuit și noi. Indiferent de credințele sau principiile pe care le dețineți, această realizare poate crea o conștientizare sporită a timpului, a schimbării și a ciclului de viață care vă modifică perspectiva pentru tot restul vieții. Zeci dintre clienții mei mi-au povestit cum, după nașterea primului lor copil, au fost loviți de două emoții: bucuria copleșitoare pe care i-au dat viață acestei persoane și vinovăția copleșitoare că acesta este un dar temporar.

Fiind în acord și sensibil (curios, deschis și acceptant), față de propriile emoții, îi oferi copilului tău cea mai bună șansă de a avea la dispoziție în orice moment cel mai puternic și mai sănătos părinte. Vinovația care vine de a nu te simți în interior ca părintele perfect pe care ai vrea să fii în exterior este un sentiment pe care majoritatea noilor părinți îl întâlnesc la un moment dat. Mai degrabă decât să mergi cu această vinovăție, este important să te cunoști pe tine însuți, să-ți identifici reacțiile și să înțelegi de unde vin. Procedând astfel, diferențiezi propriul tău trecut de prezent și propriul tău copil de sinele tău adult într-un mod care îți permite să-i iubești liber și să-i sprijini pe propriul lor drum independent către maturitate.