Cum putem face față cel mai bine reacțiilor noastre emoționale de zi cu zi? Ce putem face atunci când partenerul nostru ne dezamăgește, când avem o luptă cu copilul nostru sau când ne simțim provocați de un prieten? Destul de ciudat, primul sfat este să rămâi cu durerea. Se dovedește că cheltuim mult mai multă energie evitând durerile existenței noastre decât o facem atunci când ne confruntăm cu sentimentele. Adesea, ne provocăm mult mai multă mizerie prin încercările noastre de a face acest lucrune apărăm de emoțiile noastre neplăcute. De asemenea, încercând să nu ne simțim sentimentele, devenim apărați inutil și de multe ori ajungem să-i rănim pe ceilalți. Putem suporta să simțim chiar și sentimente dureroase. Mersul către durere ne permite să o simțim și apoi să mergem mai departe. Acest proces ne permite să fim mai adaptabili emoțional. De asemenea, ne face mai adaptabili în modul în care răspundem la interacțiunile provocatoare din punct de vedere emoțional. Când ne confruntăm cu durerea decât să o evităm, este mai probabil să ne trezim simțindu-ne împrospătați și mai bine a doua zi, decât să rămânem blocați cu sentimentele negative. Oamenii care nu își lasă să-și experimenteze emoțiile pot deveni simptomatici, deveni deprimați și anxioși sau pot apela la substanțe pentru a-și potoli sentimentele.

Adesea avem tendința de a evita situațiile în care ne așteptăm să fim umiliți. Când ne apărăm împotriva posibilității să arătăm ca un prost, ratăm riscurile și urmărim lucrurile pe care ni le dorim din plin. Când ne deschidem în fața umilinței, ne dăm seama de ceea ce ne temem adesea nu este chiar atât de rău; cu siguranță nu pune viața în pericol. Când luăm inițiativa și expunem tot ceea ce suntem mai umiliți, ne simțim mai puternici și mai liberi. Nu adăpostim în secret gânduri că, dacă oamenii ar ști asta sau asta despre noi, nu ne-ar plăcea sau ne-ar respinge. În general, a face față direct sentimentelor noastre de umilire ne face mai rezistenți, flexibili, adaptabili și funcționali în viața noastră.

Perspectiva noastră generală asupra vieții și ceea ce ne așteptăm de la ea are mult de-a face cu modul în care gestionăm provocările. Dacă ne așteptăm ca viața să fie „fericită” sau simțim că merităm ca lucrurile să meargă așa cum ne facem, ne pregătim pentru dezamăgire și riscăm să ne simțim „răușiți”. Se pare că este mult mai adaptabil pentru noi să recunoaștem realitatea că viața este dureroasă. Înfruntând realitățile existențiale și acceptând că vom muri curând (chiar dacă este peste o sută de ani, este prea devreme), suntem pregătiți să trăim situații dureroase precum îmbătrânirea, deteriorarea și pierderea. Chiar dacă acestea sunt cu adevărat unele dintre cele mai dificile emoții de înfruntat, atunci când nu le evităm, suntem de fapt plini de viață. Fără să le simțim, nu putem avea o apreciere deplină a faptului că suntem în viață. De asemenea, ne face să fim conștienți că fiecare membru al rasei umane este în aceeași barcă și dintr-o dată toate diferențele care ne despart devin mărunte și lipsite de sens. Dacă nu treci peste aceste realități existențiale dureroase, îți oferă o perspectivă plină de compasiune față de tine și de ceilalți.

Este important să te cunoști pe tine însuți. Ce îți dă sens vieții? Care sunt valorile tale personale? Când te cunoști pe tine însuți, știi ce faci cu viața ta. Tatăl meu, psihologul și doctorul autor exemplifică acest principiu, afirmând recent:

Am știut devreme în viață ce vreau să fac, ce vreau să fiu. Am vrut să aduc o contribuție și am vrut să ajut oamenii. Nu am vrut să fiu nesemnificativă, am vrut să fiu semnificativă și am vrut să împărtășesc viața și am vrut să o experimentez, am vrut să simt totul... Nu am vrut să ratez nimic. Nu mă așteptam să fie plăcut. Chiar îmi cunoșteam valorile. Știam ce fel de persoană vreau să fiu, cum mă voi comporta în diferite circumstanțe. Am imitat oameni pe care i-am admirat. Am ascultat oamenii vorbind despre ceea ce le-a cauzat mizerie cu alți oameni și am vrut să repar oricare dintre aceste trăsături în mine. Am acordat foarte multă atenție la ceea ce îi rănește pe alții și am decis că nu voi acționa în aceste moduri.

Când vine vorba de relații, este totuși util să nu ne apărăm de propriile noastre sentimente, dar este indicat și să fim conștienți de sentimentele pe care le trăiește cealaltă persoană. Este important să nu fim atât de blocați din punctul nostru de vedere personal încât să pierdem site-ul lor. Când ne simțim răniți de cineva sau supărați pe el, în loc să lăsăm acele sentimente să preia complet controlul, putem păstra perspectiva; ne putem interesa de ceea ce simte cealaltă persoană în aceeași situație. Acest lucru ne permite să vedem o imagine de ansamblu a ceea ce se întâmplă și să recunoaștem toate straturile de experiență.

În interesul de a fi rezistenti, este valoros să rămânem în momentul prezent și să nu permitem reacțiilor noastre să se bazeze pe trecutul nostru. Adesea, când suntem răniți sau avem un răspuns puternic în interacțiunile noastre adulte, reacționăm exagerat pe baza trecutului nostru. Conflictul actual poate declanșa emoții nerezolvate din copilăria noastră. Modul în care cealaltă persoană reacționează la noi, cuvântul pe care l-a folosit pentru a ne descrie sau persoana lor poate să semene cu cineva sau cu o relație care a fost semnificativă în trecutul nostru. Acest lucru se întâmplă în special în relațiile noastre cele mai apropiate, cele cu partenerii și copiii noștri, unde putem proiecta trăsături ale îngrijitorilor noștri timpurii, persoanele la care am fost inițial cei mai vulnerabili, asupra acestor noi figuri din viața noastră și să reacționăm la ele pe baza vechilor noastre proiecții. .

Când avem un răspuns emoțional puternic care ar putea să nu fie adecvat situației, ne putem opri și să ne luăm un moment pentru a reflecta la modul în care reacția noastră poate fi influențată de experiențele noastre trecute. Putem ajunge să învățăm despre „declanșatorii” noștri, acele situații sau trăsături la care suntem suprareactivi sau la care avem tendința de a vedea unde nu există de fapt. Pe măsură ce înțelegem aceste reacții și modul în care se leagă de trecutul nostru și, prin urmare, avem compasiune pentru noi înșine, vom fi mai puțin reactivi în viața noastră actuală și mai adaptabili în răspunsurile și comportamentul nostru.

Pentru a fi o persoană care nu-și lasă reacțiile emoționale „să devină mai bine”, care nu se blochează în sentimente negative și nu se lasă apărată, este imperativ să ne dezvoltăm capacitatea de a fi vulnerabili, plini de compasiune, plini de sentimente, prezent, șiatent. Trebuie să fim dispuși să ne simțim pe deplin sentimentele, nu să fugim de durere. Trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim persoana care ne dorim să fim în viața noastră. Trebuie să fim dispuși să ne confruntăm cu realitățile existențiale cu care ne confruntăm cu toții ca ființe umane. Trebuie să păstrăm perspectiva conform căreia „realitatea” noastră poate diferi de cea experimentată chiar și de oamenii cei mai apropiați nouă. Trebuie să rămânem prezenți la realitatea momentului în care trăim și să ne eliberăm de suprapunerile pe acea realitate din trecutul nostru. Dezvoltând aceste abilități în interiorul nostru, ne îmbogățim viața cu sens și menținem un nivel de rezistență care ne eliberează să facem față provocărilor inevitabile ale vieții și să ne atingem obiectivele personale.